Present

Simona Loghin

Ne plac hainele. Nu avem de ce să nu recunoaștem. Ne aglomerăm zilnic trupurile de țoale, bulendre și, mai ales, în vremuri răcoroase ori friguroase. Ne aglomerăm în piese vestimentare care mai de care pentru a ne simți bine sau pentru a da bine, pentru a avea o anumită imagine în ochii celor din jur. Hainele sunt necesare și indispensabile. Aleg a vorbi despre obiecte, dar urmăresc să ajung la prieteni. Consider potrivită asemănarea dintre acestea deși există o inechivalență între valoarea fiecăruia dintre ele. E imposibil să compar valoarea spirituală a prietenului cu valoarea materială a hainei, deși orice persoană știe cum e să tânjești după oricare dintre ele în momentele de cumpănă și atunci când chiar ai nevoie de o alinare sau de o atingere caldă pe umerii goi. Asemănarea merge și mai departe prin faptul că ne luăm haine pe care le aruncăm în cel mai ascuns loc al dulapului, urmând ca peste ceva timp să ne amintim de ele și să încercăm să le găsim rostul, să căutăm metode de a le asorta și mai apoi a le etala. În cealaltă dimensiune, se întâmplă să rupem legătura cu persoane dragi și să ajungem treptat la schimburi fugitive de cuvinte sau la un singur mesaj trimis o dată la câteva săptămâni, și acela trimis cu oarecare dubii și apăsări reticente ale tastelor. Trece o anumită perioadă însă, și telefonul începe să sune mai des, iar întâlnirile să redevină obișnuință. Ne deprindem cu vechile tabieturi, dar ele nu se mai potrivesc cu ceea ce suntem noi. Ne-am schimbat.

Nu știu dacă ziua în care ne-am cunoscut e o amintire comună pentru noi două, dar respectiva întâlnire a fost una fugitivă și neprevestitoare de nimic. Știu că probabil nu va suna foarte bine, dar a fost ca o zi de shopping, când nu mergi cu scopul clar de a-ți achiziționa ceva anume, dar în periplul tău prin magazine, te gândești să-ți iei și bluza aceea care ți se pare că s-ar așeza perfect pe bustul tău nu prea generos. Nu o mai probezi și o arunci în sacoșa mișto care parcă face toți banii. Pe tine te-am cunoscut, tu nu știu cât de mult m-ai văzut, și a urmat ca în perioada imediat următoare să avem câteva întâlniri care erau doar parte din mersul firesc al lucrurilor. Erai bluza pe care mi-o achiziționasem și care îmi făcea cu ochiul de pe umerașul din dulap în zilele în care nu eram hotărâtă cu ce să mă îmbrac și pe care o luam în cele din urmă. Nu vreau să iei drept aroganță analogia aceasta pe care m-am gândit să o transpun în rânduri pentru a expune aspecte ale prieteniei noastre. Ceea ce nu îmi amintesc, și poate pentru că totul s-a întâmplat de la sine, e momentul în care a apărut acel atașament care e ca un bonus ce se adaugă la prietenie. E un pachet frumos pe care l-am primit amândouă și am început să-l apreciem odată cu trecerea timpului. Acum ești asemenea obiectului vestimentar care nu trebuie să lipsească niciodată din garderoba unei fete, din outfit-ul zilnic chiar, acea diademă care te cuprinde cu strălucirea de fiecare dată când deschizi ușa șifonierului, diadema invizibilă care te face să zâmbești și îți înseninează ziua. Fără nici cea mai mică exagerare, îți pot spune că întâlnirile noastre îmi stârnesc surâsuri mereu, chiar și atunci când toată ziua îmi fusese mohorâtă. Te transformi în artistă de fiecare dată ori printr-un dans, ori printr-un vers cântat cu voce alto. Te asemeni în multe privințe cu sora mea și acest lucru mă determină să te consider și mai apropiată mie. Mă consider, bineînțeles, norocoasă că te-am cunoscut și că te am ca prietenă. Nu vreau să sun clișeic de acum și vreau să iei aceste rânduri ca pe un dar însemnat de ziua ta, la care voi adăuga și obișnuita urare de „La mulți ani!”. Să rămâi aceeași și la 21 de ani pentru că așa îți stă cel mai bine. De acum înainte, nu avem decât să petrecem și mai mult timp împreună pentru ca mai târziu să ne amintim cu drag de ce a fost.

Te pup, draga mea!

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply